Вхід

CAPTCHA
Дайте відповідь на це запитання, щоб ми знали що ви людина, а не тупий робот ).
Фото Капча
Enter the characters shown in the image.

Історичні події

                      Bună ziua! Autorii: V. Savciuk, I. Marinescu (notiţe despre satul Draniţa)

            V. Savciuk

             Bună ziua!

            Dacă veţi avea prilejul să călătoriţi pe larga şosea asfaltată, ce duce de la Cernăuţi la Chişinău sau la Odesa, faceţi un popas în satele noastre. Treceţi pe uliţele Draniţei şi Negrinţilor. Fiecare trecător - om mai în vârstă sau şcolar – o să vă zâmbească bucuros zicându-vă: „Bună ziua”. Satul va fi cald, pornit din inimă, căci, într-adevăr, fiecare zi nouă e bună. Oamenii duc un trai fericit: au la ce munci, au cu ce munci, le rămâne vreme şi pentru odihnă culturală, folositoare.

           A devenit o obişnuinţă, ba chiar o normă a fiecărui locuitor al satelor noastre să dee bineţe cunoscuţilor şi necunoscuţilor, să le împărtăşească bucuriile lui. Căci are parte acum de multe bucurii.

Pe vremuri însă era astfel.

 ***********************************************************************************************************

            Legenda spune, că în timpurile mai vechi satul nostru s-ar fi numit Şendreni. Proprietarul lui, zic oamenii, a fost un anume moşier Şendrea. De aici I s-a tras satului această denumire. Peste o bucată de vreme numitul Şendrea îşi perdu la crţi pământurile şi bogăţiile. Dar denumirea satului s-a mai păstrat un timp îndelungat până s-a schimbat în aceea de Draniţa.

           După alipirea Basarabiei la Rusia în 1812 satele Draniţa şi Negrinţi au fost incluse în componenţa judeţului Hotin, gubernia Basarabia, şi au devenit proprietatea moşierului moldovan  Todorică Ciurea. În cele două sate el avea 134 de iobagi.

           Pomenind de iobăgie, mi-au răsărit în minte povestirile bătrânului Sofronie Melente de la noi, din Negrinţi. El îşi aminteşte ziua, în care ţăranii au căpătat aşa zisa libertate în 1861, când şi pe meleagurile noastre a ajuns “mila” ţarului – abolitea iobăgiei. Spunea bătrânul, că în ziua aceea clopotele sunau într-una, oamenii toţi mergeau la biserică şi, cică, se veseliau. Fireşte, erau bucuroşi, că vor primi şi pământul făgăduit, şi libertate. Degrabă însă le-a trecut şi bucuria, şi sărbătoarea.

           Ca şi în toată Rusia, aşa şi aici, pe malul Prutului, hăt la graniţa imperiului ţarist, ţăranii au căpătat câte un petic de pământ – aşa zisele loturi de împroprietărire. Dar scump i-a costat pe oameni loturile acelea. Ţăranul rămânea şi mai departe în de împroprietărire. Dar scump i-a costat pe oameni ze boerescul, să-i plătească dijmă în bani, să rabde de foame, să trăiască în mizărie. Toate acestea sânt confirmate de documente. Într-unul din rapoartele statistice pe anii 1883-1884 se spune, că la Negrinţi din trei locuitori unul n-avea de loc pământ, „iar dacă vom adăuga familiile, care n-aveau decât... 54 de prăjini de toloacă şi lotul de lângă casă, numărul ţăranilor fără pământ se ridică la 57 la sută... Satul este cel mai sărac din volostea Stalnivţi şi unul dintre cele mai sărace din judeţul Hotin”*.{*Сборник статистических сведений по Хотинскому уезду Бессарабской губернии. Москва, 1886, паж. 89.}

           În acelaş raport se menţionează, că la Negrinţi existau 88 de gospodării. Dintre ele mai mult de jumătate n-aveau vite de muncă, a treia parte din numărul oamenilor se tocmeau să argăţească aiurea. Din cei 326 de locuitori ai satului numai şapte ştieau puţină carte. Aici era o şcoală primară , dar o frecventau... numai patru băieţaşi. Fetiţile nu învăţau pe atunci.

           Domnea o exploatare crâncenă, sătenii munceau până la istovire pentru înavuţirea bogătaşilor, sufereau de foame, trăiau în cea mai deplină ignoranţă. De deservirea medicală a populaţiei – nici pomeneală. Unul din locuitorii noştri cei mai bătrâni – Gheorghe Dubajiu ţine minte până astăzi povestirile moşilor şi strămoşilor despre molima de holeră, care bântuise pe aici . Această boală îngrozitoare a secetat atunci mai bine de jumătate din populaţia satului.

           Şcoala noastră are un muzeu etnografic. Acolo se păstrează documente; care confirm că în 1817 în satul Draniţa trăiau 69 de locuitori, iar la Negrinţi – 165.

           …Un suflu cald de primăvară a îcetat să adie în ţinutul în octombrie 1917. Cu o negrăită bucurie au întâmpinat oamenii muncii Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie. În sate au fost instituite comitete ţărăneşti, care împărţeau sărăcimii pământurile moşierilor. Pe maidan s-au adunat cu toţii – tineri şi bătrâni. Pentelei, Gudan şi Nicolae Vasilachi – foşti soldaţi – au organizat un miting. Vuia mulţimea, fremăta, iar când s-a dat citire rezoluţiei, se făcu de odată linişte. Mitingul a încuviinţat în unanimitate hotărârea comitetului  cu privire la confiscarea pământurilor moşiereşti şi împărţirea lor săracilor.

           Din păcate, această hotărâre n-a putut fi pusă în aplicare. Teritoriul dintre Prut şi Nistru a fost invadat de ocupanţi – trupele României burghezo-moţâşiereşti. Împreună cu ele la sate s-au întors moşierii.

           Au venit toamna neliniştită din 1918 şi iarna viforoasă din 1919. Bolşevicii şi membrii comitetilor au fost nevoiţi să treacă în ilegalitate. Firele nevăzute, care făceau legătură între ilegaliteşti, se trăgeau din Dracinţi şi Negrinţi până la centru, care se afla la Dolinianâ. Centrul primea instrucţiuni de la comitetul din Hotin.

           …Viaţa a devenit şi mai grea. Nevoiaşii au fost înrobiţi de moşieri şi chiaburi, roboteau  ii şi noapte pentru ghiftuirea bogătaşilor, dar primeau pe zi 12-15 lei, cu care puteau să cumpere trei litri de gaz sau două calupuri de săpun.

           La Draniţa şi Negrinţi erau stăpâni moşierii şi chiaburii. În proprietatea lor se aflau 1312 hectare de pământ din cel mai roditor. În acelaşi timp peste 200 de familii erau cu totul lipsite de pământ şi de vite, ceilalţi ţărani aveau loturi de 25 de ari până la 1 hectar. Pământul ce aparţinea săracilor rodea prost, pe lângă asta peticile lor erau împrăştiate în iferite locuri. În schimb moşierii şi chiaburii stăpâneau masive întinse de pământ fertil. Astfel, moşierului Colonel îi aparţineau 190 de hectare de pământ, lui Dobjanskii – 180, Moşan – 150, Bogatul – 100, Bucinskii – 96.

           Pe vremea aceea nevoiaşul nu mai ştia ce să facă, cum s-o dreagă, pentru a-şi ţine zilele. Şi eu, deşi eram încă mic pe atunci, am fost nevoit să argăţesc. Mai întâi m-am tocmit porcar la moşierul Hiliakovskii, apoi m-a năimit bogătanul satului Vsevolod Bucinskii. El avea pământuri multe – la Negrinţi, Dracinţi, Mămăliga. Cumpăra la pogoane ori-de-unde putea, specula tot ce se nimerea. Oamenilior care munceau  la el aproape de pomană le storcea ultima vlagă.

           Când am venit să mă tocmesc, boerul Bucinskii îi spuse tatălui meu:

           -          La mine n-o să moară de foame.

           Dar turtra făgăduită s-adovedit a fi amară la gust. Munceam din zori şi până-n sară, cămaşa lioarcă de sudoare nu mi se usca nici odată. Când însă veneam să primesc plata din mâinele lui Bucinskii, inima îmi îngheţa la gândul: “Oare atât de puţin se preţuieşte munca astatrudnică?”.

           Ţin minte, într-o zi de duminică Bucinskii ne sili ă treerăm snopi. Făgădui că ne plătească cu ziua. Îmblăciele au dupăit din greu ziulica întreagă. Sara se arătă boerul - cu faţa stacojie, cherchelit, şi ne porunci să lucrăm şi noaptea. “Vă răsplătesc eu,  cum se cuvine…” – bombăni dânsul.

           Luni taică-meu se duse să primească banii câştigaţi. Bucinskii îşi deschise fără chef cabinetul, scoase banii şi numără treizeci de lei.

            -          Dar pentru noapte? – îl întreabă tata.

-          Pentru noapte? Uite, ţine cincisprezece lei, iar băiatului... Băiatului zece...

-          Aşa de puţin, boerule? – se mită bătrânul.

Bucinskii îi aruncă tatei o privire plină de răutate, se gândi câteva clipe şi pe urmă zise îciudat:

-          Dar dacă trântorul de fiu-tău ar fi dormit toată noaptea, câştiga mai mult?

Ce putea să facă bătrânul? Jignit şi înşelat, o luă înapoi spre casă.

La fel ca familea noastră trăiau toţi argaţii. Peste 350 de oameni din Negrinţi şi Draniţa argăţeau la moşierii şi chiaburii localnici şi din satele vecine. Munceau mult, dar în sălaşul ţăranului era întotdeauna sărăcie lucie.

Noi, tinerii, chiar şi după munca istovitoare sara voiam să ne veselim, să mai petrecem. Dar asta era oprit. În sate se aflau posturi întărite de jandarmi, care interziceau adunările, căci le era frică să nu se unească populaţia nemulţămită de ocupaţie. Bântuia teroarea. Noi însă eram încredinţaţi că ziua eliberării va veni odată şi odată, ştiam că peste Nistru se află Puterea Sovietică, că ea ne va întinde o mâină de ajutor, va elibira din neagra robie pe oamenii muncii din Bucovina – pământ ucrainean străvechi.

...28 iunie 1940. Întreaga populaţie eşi la marginea satului, pe şosea, pentru a întâmpina pe eliberatoarea ei – Armata Roşie. Tancurile şi blindatele sovietice cu ostaşi erau acoperite de flori. În ochii oamenilor străluceau lacrimi. Dar nimeni nu se ruşina de ele, căci erau lacrimi de mare bucurie.

În aceeaşi zi la Draniţa a avut loc un miting. Toţi ţăranii s-au adunat în piaţă. Oamenilor li se adresă un ofiţăr sovitic. Cu voce răsunătoare, primele cuvinte le rosti în moldoveneşte:

-          Bună ziua, dragi prieteni, fraţi şi surori.

El ne salută călduros cu prilejul eliberării de sub stăpânirea boerilor români.

Peste cîteva zile oamenii muncii din Draniţa au ales Sovetul sătesc. Conducerea lui a fost încredinţată fostului argat Marc Levcik. Pământurile moşierilor şi chiaburilor au confiscate şi date în folosinţă săracilor.

Oamenii au cunoscut bucuria de a trăi şi a munci pe pământul liber. Bogătanilor le-a pierdut urma. Curând s-au iscat discuţii: cum e mai bine să gospodărim – individual sau în colectiv, aşa cum gospodăresc ţăranii peste Nistru? Unii au dovedit să viziteze regiunele răsăritene ale Ucrainei şi să ee cunoştinţă de activitatea colhozurilor. Şi oamenni noştri au hotărât – vor gospodări în colectiv. Chiar la prima adunare mulţi ţărani nevoiaşi au depus cereri de întrare în colhoz. Artelului agricol i s-a dat numele de Kotovskii.

A început să clocotească viaţa nouă, cântece noi răsunau de asupra Prutului. Toţi copiii truditorilor îmbau la şcoală. A întrat în acţiune legea sovietică cu privire la învăţământul obligator gratuit. S-au apucat de învâţătură şi cei vârstnici: sara ei zăboveau ore întregi la şcoală, unde funcţionau cercuri de alfabetizare. A crescut activitatea politică a ţăranilor. Ziua alegerilor pentru Sovietul Suprem al Uniunii RSS în 1941 a fost o mare şi luminoasă sărbătoare. Întreaga populaţie adultă luase parte atunci la alegeri, votind pentru candidaţii blocului comuniştilor şi celor fără partid.

Dar bucuria oamenilor muncii din Bucovina n-a ţinut mult. A întunecat-o atacul mişelesc al Germaniei hitleriste asupra Uniunii Sovietice. În sat au dat navală ocupanţii. După  dânşii s-au întors moşierii şi chiaburii. Nouri negri au înceţoşat văzduhul. A început prigonirea activiştilor, răfuiala cu săracii, cărora Puterea Sovietică le dăduse pământ. Fasciştii l-au pe preşedintele Sovetului sătesc Marc Levcik, au adunat cu de-a sila în centrul satului pe toţi locuitorii ţi sub ochii lor l-au schingiuit până la nesimţire.

Penntru simpatia lor faţă de Puterea Sovietică mulţi locuitori din Draniţa şi Negrinţi au fost arestaţi şi aruncaţi la închisoare. Pe mulţi săteni, mai ales tineri, ocupanţii i-au trimis la muncă silnică în Germania. La sate mişunau jandarmii, aproape zilnic îi interogau pe oameni, căutând să afle care este atitudinea populaţiei faţă de autorităţile de ocupaţie. Fiecare om suspect era în permanenţă supravegheat de jandarmi, creştea reţeaua de agenţi secreţi. De favoarea invadatorilor se bucurau numai denunţătorii şi trădătorii.

Din 1943 şi până la sfârşitul regimului de ocupţie în sat a fost menţinută starea de asediu ăn legătură cu intensificarea mişcării partizanilor. După ora zece sara, sub ameninţarea pedepsei cu moartea, era interzis să ieşi în uliţă. Cu cei nesupuşi jandarmii se răfuia crunt, băteau chiar şi pentru nefrecventarea bisericii.

Situaţia reală de pe fronturile Marelui război pentru apărarea Patriei era ţinută în secret, ca nu cumva să afle populaţia. Se interzicea cu stricteţă ascultarea emisiunilor de radio, deşi nimeni n-avea pe atunci aparate de recepţie. Ziarele fascişte publicau comunicate minciunoase despre mersul operaţiilor militare. Când Armata Svietică a elibirat Kievul, gazetele relatau, că luptele se desfăşoară, chipurile, peste Don.

Zadarnice erau însă sforţările duşmanului.

Odată cu caldele zile de primăvară la 4 aprilie 1944 la Draniţa şi Negrinţi au venit ostaşii sovietici. Întregul tineret, bărbaţii apţi pentru serviciul militar s-au înrolat în unităţile Armatei Sovietice pentru al zdrobi pe vrăjmaş.

După biruinţa obţinută asupra fascizmului ostaşii s-au întors acasă. Poporul sovietic a început să-şi tămăduiască rănile grele pricinuite de război. Era mult de lucru şi fiecare om sovietic năzuia să-şi aducă prinosul la opera întregului popor.

Ţăranii noştri chibzuiau şi ei, cum să-şi organizeze mai bine gospodăria. În august 1947 adunarea activului a hotărât să fie restabilit colhozul „Kotovskii”. La acea adunare eu am fost ales preşedinte al cârmuirii. La Draniţa a fost organizat colhozul „Budionâi”.

Am avut de înfruntat mari greutăţi pentru a pune pe picioare gospodăriile noastre. Pământul era sleit, n-aveam destule animale de tracţiune şi inventar, stăteam prost cu sămânţa. Statul ne-a ajutat însă cu dărnicie, înzestrându-ne cu maşini, dându-ne bani şi sămânţă. Treptat colhozurile au început să se dezvolte, să prindă puteri.

Spre sfârşitul anului 1947 în amândouă sate s-a încheiat colectivizarea, iar în 1950 cele două arteluri s-au unit într-un singur colhoz comasat – Zorile comunizmului”.

Rolul organizatoric în colectivizarea agriculturii, mobilizarea ţăranilor la creşterea colhozului, la îndeplinirea sarcinilor de producţie, la lupta pentru prefaceri socialiste în sat l-a jucat organizaşia de partid. Deşi erau pe atunci puţini la număr, comuniştii se aflau întotdeauna în mijlocul maselor, munceau la diferite lucrări agricole, arătau exemplu celorlalţi, desfăţorau munca de lămurire, ideologică-educativă, antrenau pe oameni.

An de an organizaţia noastră de partid creştea şi se întărea. În 1956 în rândurile ei se numărau 12 comunişti, iar acum sânt 49 de membri şi candidaţi în membri ai PCUS. În Partidul Comunist se înscriu cei mai vrednici oameni din sat – cultivatori de sfeclă şi mulgătoare fruntaşe, îngrijitoare de porci şi mecanizatori, agronomi, învăţători ,medici...

Un sprijin de nădejde al organizaţiei de partid este organizaţia comsomolistă, care a luat fiinţă chiar în primele zile după elbirareasatului din ocupaţia fascistă. Acum ea numără în componenţa sa 120 de băieţi şi fete.

Oamenii, stăpâni ai pământului, sub îndrumarea organizaţiei de partid, şi-au transformat colhozul într-o gospodărie dezvoltată cu multe ramuri. În fiecare an strângem recolte bogate, venituri mari ne aduce creşterea animalelor.

În zilele noastre de primăvară ţi-i mai mare dragul să priveşti livada colhoznică cu vişinii, mării şi periii în floare, covorul verde al sămănăturilor de toamnă şi de primăvară pe şesul din priajma Prutului. S-a schmbat de necunoscut înfăţişarea Negrinţilor. Satul e o adevărată grădină. Pe locul islazului de înalţă clădiri gospodăreşti trainice, între ele se întind linii înguste de cale ferată, funiculare. În şiruri drepte s-au aliniat grajdurile de vaci, cocinile de porci. De la uzina electrică se ramifică în diferite direcţii firele electrice spre casele din sat, spre adăposturile de vite. Lângă hambarele de grâne şi coşarele de păpuşoi este o mare arie asfaltată. Ceva mai departe – un garaj pentru 12 autocamioane. În stânga înfloreşte o tânără livadă de meri, iar între pomi s-au tupilat câteva case luminoase. Pe una din ele se vede firma: „Casa crescătorului de vite”.

Artelul are 1473 de hectare de pământ arabil, 126 – de fâneţe, 105 – de livezi, 21 de hectare de vii. Strângem în medie de pe întreaga suprafaţă câte 30-34 de centnere la hectar.

Succese frumoase obţine şi ferma de vite, pe care o conduce fostul argat Nicolae Rusu.

Nu demult am cunoscut o secţie de preparare a nutreţurilor. Aici nu e greu să munceşti, fiindcă toate procesele au fost mecanizate. Grăunţele, cartofii şi alte rădăcinoase se aduc cu autocamioanele sau căruţele, se toarnă în gurile de alimentare. De aici încolo funcţionează diferite mecanizme, n-ai decât să apeşi pe butoane şi să veghezi, cum lucrează maşinile.

La noi toate se fac trainic. Grajdurile de vaci sânt de cărămidă, toate procesele mai grele au fost mecanizate. În anul din urmă meşterii noştri constructori au durat un grajd nou, care adăposeşte 325 de vaci şi 75 de viţei. Şi în această încăpere toate procesele de îngrijire a animalelor au fast mecanizate: nutreţul e prelucrat în secţii speciale şi se aduce cu vagonetele, alimentarea cu apă a fost automatizată, gunoiul se evacuiază cu ajutorul transportorului cu raclete. Laptele nu-l atinge mâina omului. Din doniţe el este pompat în mod automat în secţia de lapte şi se varsă direct în separatoare sau după răcire – în autocisterne. Datorită mecanizării, în adăposturile de animale se păstrează curăţenia, domneşte o ordine exemplară. Înăuntru ele sânt văruite, la ferestre se văd perdeluţe de pânză, pe pervazuri – glastre de flori.

Toate acestea au fost făcute de mâinele oamenilor, care se îngrijesc de avutul obştesc ca şi de al lor propriu. Acum fiecare colhoznic spune: „ferma noastră”, „ câmpul nostru”, „maşinile noastre”.

Colnicele de lângă sat, pe care odinioară nici nu se ara, nici nu se semăna, ci serveau ca loc de păşunat pentru vitele moşierului numai timp de o lună – o lună jumătate (căci iarba se veştegea apoi la soare), acum prins viaţă, s-au acoperit de holde. Spre câmp  duce un prunduit, pe care în fiecare zi circulă autobusele până în pădurea de peste dealuri. Acolo se află acum un mare sanatoriu. Nu departe de satul Şcerbinţi oamenii de ştiinţă au descoperit ape tămăduitoare, ce nu sânt mai prejos de apele Maţestei. Colhozurile învecinate au hotărât să construiască aici o casă de sănătate, unde oamenii muncii se tratează de boli, îşi împrospătează forţele.

În dreapta şi în stânga drumului şesul altă dată mlăştinos e brăzdat acum de colectoare de acumulare, în care se scurg apele subterane. Colectoarele mărginesc câmpuri dreptunghiulare, pe care colhozul cultivă grâu, păpuşoi, sfeclă şi alte plante. Pe ridicăturile odinioară neproductive în vremea de faţă creşte o tânără livadă. De pe fiecare pom strângem toamna cel puţin câte o jumătate de centner de mere, pere sau prune. Mai departe întregul povârniş e acoperit de minunaţi arbuşti de viţă de vie. În vâlceaua de dincolo de vie a crescut o mică dumbravă de stejari, în care colhozul a amenajat tabăra brigăzii pomilegumicole. Aici se află şoproane pentru uscarea fructelor, magazii de legume, pivniţe cu butoae de vin. Toamna trecută constructorii noştri împreună cu inginerul de la consiliul „Mejcolhozstroi”- ului din Novoseliţa au bătut primiipari în această dumbravă – au măsurat terenul pentru viitoarea fabrică de conserve de fructe. Aici vom  prepara dulceţuri, compoturi, salate de tot felul. Calculele arată, că fabrica va fi rentabilă atât pentru colhoz, cât şi pentru stat.

Să aruncăm o privire şi în brigada de tractoare, pe care colhoznicii o numesc „SMT”-ul nostru. Şi pe bună dreptate, în vremea de faţă brigada e cu mult mai mare decât a fost acum şaptesprezece ani SMT Stalnivţi, care deservea jumătate din numărul colhozurilor existente în raion. Artelul are 15 tractoare, 2 combaine de ceeale, 3 combaine de sfeclă, combaine de siloz, maşini de curăţit grăunţe, cultivitoare, semănători, pluguri şi altele. Din garaje pleacă în fiecare dimineaţă douăsprezece autocamioane. Prelucrarea şi pregătirea nutreţului pentru vitele proprietate obştaescăse face în colhoz cu ajutorul a 11 tocători universale, 18 tocători de pae şi nutreţ de însilozat, 6 treerători cu cai, adaptate pentru mărunţirea nutreţurilor mustoase şi a ciocălăilor de păpuşoi, 30 de tocători de rădăcinoase, 25 de zdrobitori de cartofi, 6 maşini de spălat cartofi, 9 urluitori de turte oleaginoase şi 10 mori pentru măcinarea nutreţurilor concentrate. În colhoz se foloseşte pe scară largă curentul electric: la ferme, la castelul de apă, pe arii şi în hambare se numără peste 50 de motoare electrice.

Mecanizarea uşurează munca oamenilor, ridică productivitatea ei. Ca urmare, în colhoz s-a mărit simţitor întreaga producţie agricolă.

Datorită creşterii rapide a producţiei de cereale, productivităţii vitelor proprietate obştească sporesc şi veniturile băneşti ale colhozului. În 1953 ele au constituit 235.200 de ruble, iar în 1954 s-au ridicat la 530.500 de ruble. În aceiaş periodă aproape s-a triplat fondul indivizibil al artelului. Şi mai mare este fondul bănesc de bază. De la 152.648 de ruble în1953 l a crescut la 815.920 în 1964.

În colhoz s-au construit peste 40 de adăposturi pentru  întreţinerea vitelor proprietate obştească, hambare, garaje pentru autocamioane, şoproane pentru inventar agricol, secţii de preparare a nutriţurilor, un gater, o moară, ateliere, un centru de radioficare, o uzină electrică.

Împreună cu colhozurile vecine „Kirov”, „Şevcenko”, „Suvorov” şi „Bolşevicul” am construit pe bază de asociere o mare fabrică de olane şi cărămizi. În urma punerii în funcţiune a acestei fabrici costul construcţiei colhoznice s-a redus considerabil.

Creşte şi se întăreşte artelul nostru, se ridică nivelul material de trai şi bunăstarea oamenilor. La Draniţa şi Negrinţi doar ici şi colo au mai rămas case vechi. Oriunde ai privi – se înalţă case ţărăneşti moderne: înalte, luminoasase, cu ferestre largi şi verande de sticlă, cu acoperişuri de ţiglă, ardezie sau de tablă. De obicei, fiecare casă are cel puţin trei odăi garnisite cu mobilă nouă. Pe acoperişuri se înalţă antene de televiziune. Nu există gospodărie, în care să nu fie radio sau lumină electrică. Mulzi colhoznici au autoturizme sau motociclete proprii.

Artelul a construit un spital pentru 25 de paturi, o farmacie, un ambulator, o şcoală, 3 localuri pentru creşe, un club cu 500 de locuri, biblioteci cu un fond total de peste 20.000 de cărţi.

Acum nu mai avem analfabeţi. La şcoala serală 120 de colhoznici îşi fac studiile medii. Mulţi din absolvenţii şcolii serale învaţă fără frecvenţă la tehnicumuri şi instituţii de învăţământ superior. În satele noastre lucrează un mare detaşament de intelectuali: învăţători, lucrători medicali, agronomi, zootehnici, felceri veterinari, mecanici, tehnicieni, lucrători ai culturii. Mulţi brigadiri, conducători de zvenou, lucrători din sectorul zootehnic au studii superioare sau medii speciale. An de an se ridică nivelul de cultură al colhoznicilor. Aproape în fiecare casă veţi găsi un dulap cu cărţi. Fiecare familie colhoznică este abonată la 3 şi mai multe publicaţii periodice.

Nu demult la o adunare generală s-a hotărât să se înceapă construcţia unui Palat de cultură cu săli pentru serbarea după obiceiuri noi, sovietice, a nunţilor, a înregistrării nou-născuţilor, cu bibliotecă şi sală de lectură, o sală pentru 700 de spectatori cu o scenă, pe care să poată da reprezentaţii orice colectiv de teatru. De altfel, şi în prezent ne vizitează deseori ansambluri dramatice. Dar în asemenea zile sala cu 500 de locuri devine neîncăpătoare. Noul palat de cultură va fi clădit la hotarul dintre Draniţa şi Negrinţi. În apropierea lui vom zidi localuri noi pentru şcoală, cârmuirea colhozului, Sovetul sătesc, magazin. Şi oamenii nu se îndosesc – în curând se va ridica centrul amenajat al satului colhoznic unit. Aceasta este voinţa întregului colectiv şi ceea ce hotărăşte colectivul se realizează cu mult mai lesne.

Gospodăria artelului va creşte, se va întări, oamenii vor duce un trai şi mai înteresant, mai cultural. Truditorii din colhoz se călăuzesc după înţeleptele îndrumări ale Partidului Comunist şi Guvernului Sovietic. Colhoznicii au încuvinţat călduros din toată inima fiecare rând din Programul PCUS, hotărârile Congresului al XXIII- lea al partidului nostru şi depun toate eforturile pentru a le traduce în viaţă.

Cu multă bucurie au întâmpinat membrii artelului nostru agricol hotărârile Plenarei din martie 1965 a KC al PCUS cu privire la avântul economic continuu al gospodăriilor, ridicarea bunăstării, creşterea activităţii creatoare a agricultorilior. La o adunare a activului colhoznic al artelului „Zorile comunizmului” s-au făcut multe propuneri în scopul traducerii în viaţă a hotărârii Plenarii din martie. Participanţii la adunare şi-au exprimat părerile cu privire la folosirea raţională a suprafeţelor cultivabile, restabilirea asolamentelor corecte şi sporirea recoltei de culturi cerealiere şi tehnice la hectar. La adunare s-au trasat de asemenarea măsuri concrete de ridicare a productivităţii animalelor proprietate obştească.

Pentru munca lor plină de abnegaţie aproape o sută de colhoznici au fost decoraţi cu ordine şi medalii ale Uniunii Sovietice. Ordinul Drapelului roşu de muncă străluceşte pe pieptul mecanizatorului emmerit Gavril Filipovici Stratiiciuc. Pe vremuri el păştea oile chiaburilor, dar când pământul răsuflă în voie, când primul tractor sovietic prinse a hurui în câmp, pe Stratiiciuc l-a atras maşina. În scurt timp Gavril Filipovici Stratiiciuc se făcu tractorist. A învăţat sârguincios, a însuşit experienţa avansată, a aplicat metode progresiste de muncă. Fiind conducătorul brigăzii de tractoare, el a început cel dintâi în Bucovina să folosească maşinile cu viteze sporite. Gavril Filipovici a servit întotdeuna drept exemplu pentru tovarişii săi. Când a văzut că n-ajung maşini, el a găsit rezerve. S-a aşezat la cârma tractorului „Belarusi” şi a încercat să lucreze pe urcuşuri şi povârnişuri cu viteza a treia, iar pe loc drept – chiar şi cu a patra.

Gavril Filipovici Stratiiciuc conducea cu succes brigada, dar anii se făceau simţiţi. El studia cu atenţie pe băieţii tineri, capabili. Observează, că tractoristului Victor Baran îi place meseria de mecanizator. Se apucă să-şi pregătească un schimb. Şi iată că nu demult într-o atmosferă solemnă a predar în mâinele lui conducerea brigăzii. Victor nu-l dă de ruşine pe veteranul-mecanizator colhoznic Gavril Stratiiciuc, decorat cu ordin.

Nu mai puţin stimaţi sânt şi alţi oameni de-ai noştri. În toată Bucovina e vestită prin realizările ei în muncă Ana Marcovna Levcic.  Ea a răspuns cea dintâi la chemarea: “Tineretul – la ferme!” Era comsomolistă, când în 1950 a păşit pragul grajdului de vaci, iar peste doi ani ajunse printer primele mulgătoare din regiune. Unsprezece ani a lucrat Ana Marcovna în calitate de mulgătoare şi nici odată indicii ei la mulsul laptelui n-au coborât sub 3000 de kilograme de la o vacă pe an.